Rusinea submineaza sufletul si ne priveaz de puterea de a merge mai departe. Dar isi pierde puterea asupra noastra de indata ce invatam sa o recunoastem si sa o rostim cu voce tare. Cum sa scapam de acest sentiment?

Capcana rusinii este una dintre cele mai dificile forme de rusine de recunoscut si exprimat. Este adesea atst de bine ascunsa sau deghizata incat, fara sa stim, cadem direct in ea – uneori la nesfarsit, din cand in cand. Cand suntem prinsi, incepem sa tremuram si sa punem intrebarea: ce s-a intamplat, de ce sunt plin de saange?

Iar cel care a intins capcana raspunde adesea: „Ce vrei sa spui? Nu vsd nimic. Poate ai probleme? Ce mai faci, esti bine?” Adesea capcana rusinii ne ia prin surprindere, iar noi, fara sa vrem, urcam in ea iar si iar pentru a ne asigura ca nu ne-am imaginat-o.

Iata povestea mea despre capcana rusinii. Cand s-a nascut Elena, am fost foarte fericita sa cunosc alte mame cu copii mici. Intr-o seara, la o intalnire de lucru, mi s-a facut cunostinta cu Pusa, care si ea a nascut recent. Ea, ca mine, a venit sa ia concediu de maternitate.

Am convins-o sa luam pranzul impreuna si sa incercam sa programam o intalnire cu copiii. Am fost atat de incantata de „colega de calatorie” in calatoria in maternitate, incat, cand luam cina, am facut greseala obisnuita – m-am grabit cu sinceritatea.

Eram dornica sa imartasesc noile mele experiente si am spus: „Nici macar nu mi-am imaginat ca voi fi atat de obosita. Uneori vreau doar sa dorm putin mai mult sau sa stau sub dus.

Ea a rspuns: „Da? Iar eu nu regret niciodata ca am nascut un copil.” Bineinteles ca am fost socata.
I-am raspuns rapid: „Nici eu nu regret ca am nascut-o pe Elena, vorbesc despre ceva complet diferit. Sunt doar obosita”. A lovit imediat a doua oara: „Da, acest lucru este normal, pentru unele femei nu este usor – natura nu ofera tuturor talentul de a fi mama”.

Aici m-am suparat. „Pusa, uite, imi place sa fiu mama, o iubesc pe Elena. Eu nu regret nimic. Totul este grozav.” S-a uitat la mine de parca as fi un nimic si a spus: „Bine, nu face isterica. In curand ea va creste, iar tu te vei simti mai bine.”

Aici am inceput sa invart capul in cautarea unei camere ascunse… In speranta ca cineva a auzit aceasta conversatie nebuna si ar putea confirma ca nu sunt nebuna si de fapt o mama buna. Am plans. Pusa a zis: „Uite, nu stiam ca asta era punctul tau dureros. Hai sa vorbim despre altceva.”

Cand i-am spus prietenei mele Dana despre acest incident, ea a fost uimita… de faptul ca eram pe cale sa ies din nou la cina cu Pusa. Dana a tot repetat: „Te poate face sa innebunesti. De ce te expui?” Atunci nu am putut saa-i răspund, dar acum, retrospectiv, mi se pare ca am vrut sa demonstrez la a doua incercare ca sunt o prietena si o mama normala, demna.

Doua luni la rand, cand ne-am vazut cu Pusa, am venit acasa de fiecare data furioasa, deprimata si agresiva. Am ajuns in punctul in care petreceam o cantitate imensa de timp si energie incercand sa ghicesc ce va spune in continuare, sa vin cu raspunsuri nemiloase, sa o lovesc si eu, sa o pun la punct.

Dana a spus: „Trebuie sa intelegi ce se intampla. Este pur si simplu ridicol.” Imi amintesc ca am raspuns: „Stiu. Asa ca incerc sa-mi dau seama ce este in neregula cu ea”. Dana ofta. „Despre ce e in neregula cu ea, nu-mi pasa deloc. Ma intreb ce e in neregula cu tine.”

Capcana rusinii: cum sa ii impiedicam pe altii sa ne impuna sentimentul de vinovatie

Aproximativ o luna mai tarziu, am dat peste Pusa la farmacie si ea mi-a spus: „Oh, arati rau. Te-ai ingrasat?”. Din fericire, ma simteam atat de rau si eram atat de epuizata incat nici macar nu mi-am adunat puterea de a „tine” conversatia. M-am uitat doar la ea, am ridicat din umeri si am continuat sa caut medicamente pe rafturi. Cand a plecat, m-am gandit: „Ce fraza ticaloasa. M-a lovit.”

Cand am incetat sa incerc sa o inving Pusa pe campul ei si m-am concentrat pe propriile mele sentimente, am descoperit cat de vulnerabila eram. Acum am inteles ca nu era nevoie sa iau o pozitie de lupta. Mi-am dat seama clar cat de mult ma jigneste, cat de des spune lucruri rele, din cand in cand ma face de rusine.

E timpul sa nu mai vorbesc cu ea. Dupa fiecare pranz cu Pusa, plecaa de parca eram scuipata, dar abia dupa ce am rostit cu voce tare cuvintele „Ce fraza ticaloasa”, „m-a durut”, am banuit ca era timpul sa pun capat acestei relatii.

A vorbi despre rusine ne permite sa traducem experientele intr-un limbaj usor de inteles. Devine mai usor pentru noi sa invatam din propriile greseli si acesta este scopul de a deveni rezistenti la rusine. Nu putem preveni rusinea, dar putem invata sa o recunoastem suficient de devreme pentru a o experimenta mai degraba constructiv decat distructiv.

In primul rand, eram singura si eram disperata sa ma conectez cu cineva despre noul meu rol de mama. Am observat ca relatia mea cu Pusa a evoluat de la un parteneriat la pranz la o batalie, dar nu am recunoscut semnele de avertizare pe care le vad acum in dorinta mea de atunci de a „gandi raspunsuri nemiloase, sa o lovesc, sa o pun la locul ei”.

Acum stiu ca atunci cand am chef sa dau inapoi, cel mai probabil am ratat sa pornesc butonul rusine.
In timp ce ma pregatesc sa raspund, ma inec in vulnerabilitatea mea. Acum stiu, de asemenea, ca atunci cand „lupt” cu rusinea, nu face decat sa-mi mareasca rusinea si nu o micsoreaza. Nu vreau sa fiu asa.

In al doilea rand, ca proaspata mama, nu stiam inca despre constientizarea critica necesara pentru a intelege ca pentru majoritatea mamelor, maternitatea este un factor puternic de rusine. Cu siguranta am individualizat („acesta este despre mine”) si am patologizat („Sunt nebuna”) experienta mea. A fost nevoie de timp pentru a invaata si a folosi constientizarea critica in domeniul maternitatii.

In al treilea rand, cand i-am spus lui Dana despre conversațiile mele cu Pusa ai ea a incercat sa ma sprijine, a trebuit sa o ascult.

In al patrulea rând, in timpul pranzului nostru, cand am spus ca maternitatea este uneori epuizanta, iar Pusa a raspuns: „Da? Dar niciodata nu regret ca am avut un copil”, a trebuit sa-mi folosesc experienta de a vorbi despre rusine si sa-i spun ceva de genul: „Uau. Cat de inteligent ai schimbat subiectul: vorbesc despre oboseala, nu despre nasterea unui copil”.

Dacaa certurile noastre ar fi continuat, ar fi trebuit sa spun ceva de genul: „Se pare ca nu ne intelegem. Sa schimbam tema”. Si, desigur, nu aveam nevoie sa continui deloc aceasta prietenie.